Cine bate la ușă, Apocalipsa sau colindătorii?

Uite că a venit si ziua apocaliptică, ziua Apocalipsei prezisă de toată lumea. Atâta au prezis-o toți că nu știai ce să mai crezi, unii ziceau într-un fel, alții în alt fel, ba că vine se auzeau niște voci din lumea largă, ba că nu vine, spuneau prezicătorii ei. Acum ce să mai cred și eu...mai ales un animăluț mic așa ca mine, vă dați seama că m-am speriat în ultimul hal și, logic! m-am rulefugiat sub pat. Patul este ascunzătoarea ideală pentru mine, indiferent de ce cataclsime au loc prin casă, fuga sub pat; nu contează ce se întâmplă pe afară sau ce zgomote vin de pe hol, repede sub pat; chiar și când mă joc singură prin casă (da, mă mai joc și singură uneori!) și mi se năzare ceva, alerg disperată și în fuga mare, patuuuul! Mai bine zis „sub-patul” a devenit a doua forma de existență pentru mine sau, mai nou, că acum trebuie să vorbim în termeni apocaliptici, a doua formă de subzistență.

Parcă mă și văd jucând rolul principal din Terminator 1,2 sau 3, n-are importanță, toate merg după același scenariu etern (mie tare mi-a mai plăcut filmul ăla, mă uitam cu ochii mei mari albaștri aproape să-mi iasă din orbite și cu suflețelul la guriță, Flavia, prietena mea, a și plâns când Terminatorul bun și-a dat obștescul în Terminator 2 parcă) și da, spuneam parcă mă și vă interpretând de zor rolul principal. Adică să nu mai fie Schwarzenegger mare și tare acolo să facă legea și să salveze lumea, să fac eu toate astea. Eu, Pufuleț, cu nervii și mustățile mele de fier, eu, Pufuleț cea neînfricată să spulber tot ce mișcă, să salvez omenirirea, pisicimea și Universul de la pieire. Să fiu erou național și internațional, eroina supremă, să mă războiesc cu Skynet, în cazul de față Apolcalipsa în cap și-n picioare!

Zău așa, Apolcalipsa asta a devenit un personaj. Nu ne mai temem de sfârșitul lumii, nu ne mai e frică că o s-o „mierlim” cum ar zice unii, nu ne mai grăbim să ne cărăm casa în spinare și s-o luăm la sănătoasa într-o lume mai bună. Acum așteptăm să vină Apolcalipsa de parcă Apolcalipsa asta ar fi cineva, vreun personaj celebru pe care ar trebui să-l întâmpinăm cu sufletul la gură, cu pâine și cu sare.

Nu mă înțelegeți greșit, nu spun că n-o fi și niște adevăr prin scrierile alea mayașe sau că savanții n-or avea și ei dreptatea lor sau că lumea astea minunată în care trăim cu toții zi de zi nu s-o îndrepta și ea către un final al ei...însă pâna atunci, eu cu sufletul meu micuț și nevinovat de pisică, zic că mai e mult. Voi oamenii prea vă speriați din orice și prea acordați mai multă atenție decât trebuie unor aspecte comerciale (da! am auzit cuvântul ăsta, imi place!), mai e un pic și vine Crăciunul și eu abia aștept! Toți ne pregătim pentru Crăciun pe-aici, Flavia e cu gătitul și cu florile ei și are grijă de mine să am tot ce-mi trebuie, Teo ne cumpără cadouri (Teo e prietenul Flaviei care în curând va veni să stea cu noi, l-am adoptat și pe el că e simpatic), iar eu dorm cât e ziulica de lungă, mă joc ș altă treabă n-am. Astea sunt lucrurile care au cu adevărat importanță, în curând vin colindătorii, abia aștept să-mi cânte la ușă și să mă frec pe lângă picioarele lor, să împodobim bradul, să sar pe lângă el și în el, să mă joc cu globurile și să-mi primesc și eu cadourile și urările de bine ca în fiecare an.

 

La mine-n căsuță e cald și bine, e un paradis pisicesc unde toate sunt bune și frumoase și la locul lor, aici nu mi se poate întâmpla nimic!

Nu, sfârșitul lumii nu-i aici! Apocalipsa nu vine azi!


by Pufuleț