Ce mai mâncăm azi, fetelor?

Da, după sărbători și bunătăți și kilograme în plus, a cam venit vremea să mai și avem un pic grijă de noi și de felul cum arătăm. Au trecut sărbătorile de iarnă atât de dragi nouă, a trecut Crăciunul cu mâncăruri grele de tip sarmale, friptane, plăcinte și alte bunătăți, a trecut și Revelionul cu toate aperitivele alea delicioase și apetisante, cu amalgamul acela de combinații inedite de bucate și arome; au trecut toate și ne-am trezit astăzi cu câteva kilograme în plus, la fel de apetisante și în combinații inedite și fatale și ele. Și ne întrebăm disperate una pe alta, ce ne facem, soro? Cum scăpăm de cele câteva kilograme puse pe noi de la sărbători și pâna acum? Cum dăm jos celulita asta urâtă de pe picioare și, mai ales, cum scăpăm de colăceii de pe abdomen, doamnelor?

Soluția cea mai la îndemână ar fi să dăm iama în grădină și să ne apucăm pe ronțăit tot ce prindem și aș faca asta cu dragă inimă dacă n-ar fi iarnă și zăpadă peste tot, aș da iama în supermarket sau la piață și mi-aș procura fructe și legume, brocoli și mango, avocado, citrice și toată gama, doar că...sunt pisică... cum să mănânci toate fibrele alea fără să te ia durerea de cap? Cum să te saturi cu ierburile alea aromate fără să te apuce durerea de dinți?

Vă mai amintiți cât de mult îmi plac mie florile, nici acum nu le-am uitat, am jumulit tot ce era de jumulit de prin casă m-aș fi dus și la vecini să dau iama și prin florile lor, doar că știți cum s-a încheiat ultima vizită link. Asta a ținut o vreme, până s-au terminat florile și, pentru că aveam nevoie să ronțăi, m-am apucat de hărtănit bradul, am tot tras de el, până i-am cocoșat toate crenguțele. Când nici asta n-a mai funcționat, a trebuit să iau măsuri extreme ca să-mi repar flora intestinală și anume, m-am apucat să ronțăi acele de plastic din mătură. Știu, vă vine greu să credeți, dar să știți, nu au un gust chiar atât de rău și-mi place mai ales că sunt colorate frumos.

Ba chiar am fost pusă la dietă, mi s-a dat să mânânc mâncare low-fat, săracă în grăsimi, pe lângă care mai servesc hrană uscată pentru pisici de apartament – Indoor i se spune – care un aport ridicat de vitamine și minerale, se zice că este indicată felinelor care nu prea ies din casă (știm cu toții că nu este și cazul meu, nu înțeleg de ce mi se dă mie mâncare de genul ăsta!) sau pentru mofoturoase, adică ca mine, pentru pisici cu pretenții :) De asemenea, mi se mai dă mâncare specială pentru îngrijirea pielii și a blăniței, de pui și de vită. Nu știu de ce nu prea îmi placea cea de pește, iar cele de rață, miel, iepure și etc mi se par prea grele, le prefer pe cele cu pui și vită, cum am mai spus, și cea care este preferata mea, păpica cu lăptic pentru puiuți de pisică, pentru kitten-ei. Când și când mai primesc și hrană la conservă, deși trebuie să recunosc că prefer mai bine hrana uscată, însă atunci când primesc, îmi place să lipăi sosul și să las bucățelele de carne în farfurie, chiar dacă imediat după asta vine replica pe care am auzit-o de mii de ori până acum cu celebrele „Pisici din Africa care nu fac nazuri la mâncare”.

După cărnuri de toate modele și aromele, mezeluri, costițe afumate, grătare și ciorbițe, cum să nu mă resimit? Și unde nu mai pui la socoteală și că am stat numai în vârful patului cât era ziua de lungă, că după o masă bună, are și odihna rostul ei, păi nu? Doar că sunt fată deșteaptă și știu că e nevoie să fac mișcare, așa că în lupta cu kilogramele am încercat să fiu activă. Cum se pregătea cineva să deschidă ușa, hop și eu la ușă, pe lângă ușă, nu conta, poate mai reușeam să fug un pic și pe hol, era bine că mai făceam mișcare. Cum se deschidea geamul la bucătărie, în fuga mare săream din vârful patului direct pe masa din bucătărie și apoi jap! pe geam, la aer! Sau stau pe șifonier, din din două vorbe și 3 mișcări din vârful patului sunt tocmai sus pe șifonier. Stau acolo și contemplu zarea. Vorbesc cu luna și stelele, mai precis becul și veiozele, și când mă plictisesc, fac un alt salt ucigaș și ajung înapoi în pat.

Și mai nou, mi-am dezvoltat un alt obicei, mă plimb singură prin casă și strig la ușa de la intrare că nu se știe, dacă vine cineva și-mi dă drumul pe afară?! Sau dacă mă aude vreun prieten sau vreo prietenă și vine la joacă?! Sau oricum ar fi, am auzit că până și plimbatul aiurea prin casă și vorbitul de una singură mai arde ceva calorii, așă că, eu, ca o pisică deșteaptă ce sunt, nu stau degeaba! Umblu și iar umblu și vorbesc chiar și în toiul nopții și e bine, să știți, fiindcă tot mă mai alerg cu o alergătura și cu ceva calorii lipsă pentru că mai strigă Flavia la mine și mă sperii și fug sub pat de urgență sau chiar vine ea și mă aleargă puțin sau, când e în toane bune, ne mai jucăm cu mingea. Ea aruncă mingea pe podea, eu fug după ea s-o prind, apoi invers, din capătul celălat al camerei și repetăm aceleași scheme. Dar e amuzant de fiecare dată, totul e să nu-mi pierd îndemânarea :)

Sau, deunăzi mă plictiseam teribil, așă că mi-a venit ideea să fac ceva inedit, adică nu chiar inedit că mai făcusem, nu era chiar în premieră, în tot cazul ceva ce nu mai făcusem de ceva vreme. Și ce credeți că mi-a trecut prin cap?! Să escaladez ușa, vă închipuiți ce a ieșit și, dacă nu aveți suficientă imaginație, poftim aici:

        by Pufuleț

O zi obișnuită

Mda, după cum bine v-ați dat seama din titlu, nu mi-a ieșit schema cu Motănel cel frumușel. Am încercat și am tot încercat din răsputeri, chiar zi de vară până-n seară, dacă lăsăm laoparte că nu era chiar vara, și cu toate astea n-a fost să fie. Sau poate că nu eram eu pregătită, ce-i drept n-aș prea vrea să-mi pierd formele și apoi să fiu nevoită să scot limba de-un cot pe
la sală, trăgând de fiare și să mă pândească paparazzi la orice colț de tomberon, să mă pozeze în ținute indecente și să fiu subiectul lor de discuție cum am citit eu prin revistele mondene: „În ce hal arată Madam Pufuleț fără machiaj!”

Nu, fraților, nu, în nici un caz. Asta nu! Trebuie să fim cu băgare de seamă că niciodată nu se știe de unde pândește primejdia, de-asta nu umblu eu nefardată nici până la colțul blocului, dar asta-i o cu totul altă poveste. Să ne întoarcem la tristul moment al depresiei mele de azi...

Știți cum se spune, degeaba încerci dacă nu e dat de sus. Am făcut tot posibilul, el a făcut chiar și imposibilul, că ajunsese să mă scoată din sărite cu insistențele lui. Se vede treaba că a cam lipsit de la ora de bune maniere băiatul ăsta. Păi nu așa ne comportăm cu o doamnă, pardon o domnișoară ca mine și aspirantă doamnă. V-am povestit doar că mă urmărea prin toată casa, mai rău ca americanii în Vietnam. Da, parcă și văd titlurile ziarelor de mâine: „Sechestrată din dragoste” sau „Prizonieră de voie, de nevoie” sau și mai tragic „Inamicul nr 1. Don Juan-ul se întoarce”.

M-am simțit urmărită mai ceva ca Regina Angliei la ea acasă, ochii lui erau parcă lipiți de mine, încercați numai să vă imaginați ce momente de teroare am trăit. Ca în filmele acelea cu psihopați care pun camere de supraveghere în locuințele victimelor și le urmăresc tot timpul fiecare mișcare. Sau vă mai amintiți de filmul acela „Psycho” în care, previzibil, psihopatul o urmărea pe viitoarea lui victimă printr-o gaură în perete?! Cam așa m-am simțit și eu, cu diferența că Motănel al nostru nu mă urmărea prin gaura cheii, ci o făcea cu nonșalanță privindu-mă drept în ochi.

E drept că mi-a și plăcut Motănel ăsta cel frumușel, dar zău că a fost obositoare idila asta. Ca orice vedetă de la Hollywood care se respectă și ca orice damă bine din înalta societate care este curtată de prințișori cu mult mai tinerei decât ea, la început am fost șocată că un asemenea exemplar a pus geana pe mine, apoi am fost flatată că îmi arăta atâta interes, iar apoi, după o noapte întreagă de pasiune, evident că m-am plictist și aș fi vrut să-și ia catrafusele și să dispară de urgență la el acasă.

Acum, după plecarea lui, mi-am intrat în ritmul meu de toate zilele. E drept că parcă îmi lipsește când și cnâd, dar mi-am revenit destul de repede, în special că m-am întors la activitățile mele preferate și la care mă pricep cel mai bine. E o splendoare să dormi toată ziua, să ai patul numai pentru tine și să nu te deranjeze nimeni când îți faci somnul de frumusețe sau siesta sau băile de soare. Și să vezi că nu-ți mai mănâncă nimeni mâncarea!

E cât se poate de adevărat că îmi doaream să devin mămică și că aș fi vrut să-mi întemeiez o familie, să ni se umple casa de pisicuți care să facă tumbe și mieunături prin casă și să am un soț alături de care să-i cresc, dar, după cum spuneam, dacă nu e, nu e și gata. Știu că multe femei din zilele noastre apelează la fel și fel de tehnici pentru a rămâne însărcinate și știu că multe dintre ele chiar reușesc să aibă copilul pe care și l-au dorit, însă eu sunt de părere că micile ființe trebuie să vină pe lume pe cale naturală și sunt convinsă că într-o bună zi, mi se va întâmpla și mie. Doar că e nevoie de multă dăruire, ambiție și perseverență, da, acesta este planul meu pe termen lung. Alții vor să câștige la loto, eu vreau să fiu mămică, fiecare cu ciudățeniile lui. Și sunt convinsă că voi reuși la un moment dat.

Cam astea sunt planurile mele pentru următorii 5 ani și, până îmi voi vedea visul cu ochii, mă întorc la ceea ce știu să fac mai bine și anume, la micile mele activități cotidiene. Și până una-alta, tot cu Rozica îmi fac de lucru prin casă.

 

Și totuși, sper că o fi ieșit ceva...

by Pufuleț
 

Ritualul seducției

Mda, vă povesteam zilele trecute că a venit din nou vremea să merg la motan. Și vă mai povesteam și cât de nerăbdătoare eram, ca de fiecare data când se întămplă asta, și cum am surprins discuția dintre cei doi ai casei, Flavia și Teo, despre motănelul pe care se pregăteau să mi-l aducă.

Acum să vă povestesc și cum au decurs lucrurile. Cei doi întra-adevăr s-au preocupat să-mi aducă motan, i-am auzit mai apoi că se gândeau să adopte unul ca eu să am cu cine să mă joc după ce episodul seducției ar fi trecut. Deci motanul cu pricina ar fi urmat să facă parte din familie și ar fi urmat ca împreună să mărim familia, să aducem pe lume puiuți frumoși ca noi doi la un loc și să fim o familie și mai mare și mai fericită ca acum (între noi fie vorba, i-am mai auzit și că plănuiau să înfieze și un cățel, asta era prea de tot, chiar așa, și cățel?!). Vă dați seama că nu-mi mai încăpeam în piele de fericire și de încântare, în special că, știți voi, cam aveam nevoie.

Mai apoi am aflat că au vorbit pe la asociații de protecția animalelor și de adopții și că se pregătiseră să mearga să-mi aleagă un partener, dar în același timp tot vorbeau despre un motănel drăguț care își face veacul pe aici pe la noi pe lângă bloc, cu care s-au împrietenit și-i tot duc păpică și se gândeau ei că ne-am înțelege foarte bine și pe termen lung, deci am fi putut întemeia o familie.

Astea fiind spuse, într-o zi cu soare la propriu, mi-am trezit teritoriul invadat de un motan străin (nu că aș fi cunoscut eu prea mulți la viața mea), chipeș ce-i drept, frumușel foc, numai bun să fie tată copiilor mei, păcat că în vâltoarea faptelor, n-a fost timp să tragem și niște instantanee. Seducător flăcău, chiar și așa murdar și plin de noroi cum era, mi-a sucit mințile, trebuie să recunosc. Până și Teo a venit mai devreme de la serviciul lui ca să-l îmbăieze pe motănel (a cam lăsat urme de lăbuțe pe parchet ce-i drept și la proproiu și la figurat, Don Juan ăsta pisicesc și-a lăsat amprenta prin toată casa).

Eu am fost tare sfioasă, a trecut ceva de când am fost ultima dată la motan și v-am povestit, s-a soldat cu răni grave, el în schimb nu pierdea vremea deloc. Foarte rapid și eficient băiatul, de parcă se grăbea undeva! Ochiul lui vigilent nu m-a slăbit o clipită, era mereu cu ochii pe mine, nu puteam să fac nici o mișcare. Nici sub pat nu mai aveam alinare că venea după mine. Unde mă duceam eu, hop și el. Ajunsesem să mă simit captivă la mine în casă!

A durat jocul ăsta cam toată ziua, până târziu în noapte, m-a curtat nu glumă. Am alergat prin toată casă, am dărmat tot ce era de dărmat, totul era vraijește. De vreo două ori am și reușit să trăim vreo câteva clipe de pasiune, însă de la un punct în colo, jocul ăsta de-a vânătoarea ajunsese să mă obosească. Fermecător motanul, doar că toate au o limită. Joaca-i joacă, dar să mai luăm și o pauză. Mă simțeam obosită, mă simțeam epuizată, aș fi vrut să mai stau puțin în pat, să mă întind lângă Flavia, să mai închid un ochi, să mai avem și momentele noastre de liniște, să mă alinte și să fac ce vreau eu, dar nu, cu el pur și simplu nu se putea! Unde mă duceam eu trebuia să vină și el moț, până și mâncarea mi-a mâncat-o! Asta nu știu dacă era în semn de apreciere, în semn de marcare a teritoriulul (Da! A udat tot ce era de udat prin casă, de la colțurile pereților, pâna la nisipul meu din baie și pungile cu cartofi de pe balcon! Eu, dacă făceam din astea, mă caftea Flavia de nu mă vedeam!), în semn de „M-am simțit bine la tine și-o să mai vin” sau în semn de afișarea a posesivității. Se comporta motanul ăsta de ca și cum toată casa era a lui cu tot ce era în ea! Ei, comedie, mă săturasem de el până peste cap!

L-a dus Flavia afară ca să putem sta liniștite și i s-a promis că imediat ce îmi revin din starea asta, îl primim în familia noastră așa cum se cuvine. Până la urmă, dacă o fi să aduc pe lume pui, e și dreptul lui de tată să-i vadă și să fie acolo să le dea o educație.

Oricum, a fost o experiență interesantă cu Motănel ăsta de cartier, o să-l recomand și prietenelor. Am auzit că și Kek ar avea nevoie de serviciile lui, așă că, imediat ce aflu dacă îl iau în căsătorie sau nu, voi lua o hotărâre și, poate și psica Ralucăi va avea parte de momente incitante. Eu totuși sper să fie bărbat de casă și să nu mă lase sa-mi cresc copiii singură că-l dau afară cu prima ocazie și-l trimit la Kek să scoată untul din el.

Acum mă refac după ce am gustat din fructul pasiunii și vă țin la curent cu ce urmează.

Până data viitoare, pupici fierbinți pe mustăți.

Și o melodie la fel de fierbinete :P

 

Din nou, a sosit vremea

Miaaau, miaaau, miaaaaau!!!

Da e cât se poate de adevărat! Trist, dar adevărat, iar s-a împlinit sorocul și iar mi-a venit vremea de mers la...motan. Îmi place, nu-mi place asta e. Și vouă, dacă nu vă place, vă privește, eu urlu și țip și mă plimb prin toată casă că deh, trebuie. Dacă trebuie, trebuie, organismul meu cere, nu-i de joacă.

E drept că n-a trecut mult decând cu Lista mea de dorințe și-mi amintesc că am cerut acolo ceva cu ardoare, dar zău că nu mă gândeam nici măcar eu că o să mă lovească așa fulger!

Așa că am amânat alte scrieri, am dat deoparte alte subiecte (între noi fie vorba, aveam pregătit un articol beton!) și m-am apucat să mă comport în consecință. Sunt o mămică în devenire, trebuie așadar să mă comport ca atare. M-am interesat în stânga și-n dreapta, am pus anunțuri pe Facebook și chiar un domn foarte drăguț ne-a răspuns și ne-a sărit în ajutor. Zicea că ar avea el un motănel numai bun pentru mine. Acum suntem în tratative, să vedem ce zice și motanul.

Țineț-mi pumnii strânși, sper să mă placă și, mai important, sper să-l plac eu pe el. Apropo, nu cred că v-am povestit, am mai avut eu o tentativă de genul acesta cu ceva timp în urmă. Flavia n-a știut nici ea și m-a dus la un motan acasă, doar că nu mi-a plăcut deloc de el, avea și coada strâmbă și n-avea clasă. Nu ne-am înțeles de nici o culoare, l-am caftit serios de câte ori a încercat să se apropie de mine,i-am lăsat chiar și o urmă mare pe botic drept amintire, să nu mă uite prea ușor! I-am caftit chiar și pe ai casei și i-am zgâriat să nu se apropie nimeni de mine și m-am refugiat la ei sub șifonier unde am stat toată noaptea, fără apă, fără mâncare, fără să merg la baie, fără nimic...până a doua zi de dimineață când a venit Flavia să mă ia acasă. Mi-a trecut și de motan și de toate, tare m-am mai bucurat când a venit să mă ia și când am ajuns acasă la noi. După un timp mi-a mărturisit că nici ei nu-i plăcuse motanul și, că în locul meu, ar fi procedat la fel.

 

Anunțurile pe care le-am postat le puteți vizualiza oricând doriți, dați și share, poate mă ajutăți să-mi găsesc perechea. Știți unde mă găsiți – fie la pagina mea de Facebook Pufuleția, țara tuturor posibilităților, fie pe contul meu personal Pufuleț din Pufuleția.

Și o veste bună, pe lângă anunțuri, i-am auzit pe cei doi ai casei că se preocupă în a-mi procura un motănel. Ziceau ceva de adoptat de la un centru de adopții pentru pisici.

Eu abia aștept să-l văd pe norocos :)

Și ca să nu credeți că n-am intrat în pielea personajului și că nu mi-am dezvoltat sentimentele materne, poftim aici un filmuleț proaspăt, să vă dumiriți despre ce e vorba:

Acum vă las că sunt ocupată, natura mă cheamă la datorie. Vă scriu mai multe data viitoare.

Vă pup dulce din vârful mustăților și miaaau!

by Pufuleț

Vreau-atenție.ro

......................

–Da, vreau atenție!

Asta înțelegeam din mișcările pe care le făcea acolo sus, din felul cum își mișca trupul micuț atunci când mergea, din mișcările sfioase și pline de voioșie, dar sfioase.

– Tu, de acolo, hei, tu cea care stai cocoțată pe șifonier!

Da, tu care tocmai ai mai spart o farfurie și colega ta de apartament aleargă furioasă înspre bucătarie! Aloooo! Nu se-aude?! Cu tine vorbesc, ieși de sub pat imediat, dă-te jos de pe masă, nuuu! Nu bea apă din farfuriile murdare lăsate la-nmuiat în chiuvetă și uitate pe acolo de cel puțin două zile! Și tu, de acolo, nu te mai uita cu privirea aia nevinovată la mine, acuși îți dau 2-3 lăbuțe să te saturi, nu mai face praf florile și nu-ți mai împrăștia mâncarea pe jos.

Nu te mai duce la baie în miez de noapte, deși știi că nu-ți vine, ci doar pentru că n-ai ce face sau de plictiseală sau ca să-i enervezi pe ceilalți locatari, fiindcă știm amândouă la fel de bine că mergi la baie din cu totul alte motive, spre expemplu îți place la culme să-ți arunci nisipul pe jos, pe pereți și prin toate părțile, să faci pe jos, nu în tăvița ce a fost destinată tocmai pentru asta, să faci gălăgie cât îți împrăștii nisipul prin baie. Mai știu că-ți place la nebunie să dai cu ușile de perete, să te vânturi prin casă la ore târzii, să sari în pat și să sperii pe toată lume și, de ce nu, că tot le ai pe toate la îndemână, să urli un pic a serenadă în fața ușii de la debara că poate se trezesc ai casei și ai parte și de puțină atenție înainte de culcare.

Asta până te plictisești, desigur, și apoi...vrei să fii lăsată în pace, să nu mai existe nimeni și nimic, să-nceteze orice alte activități, să nu fii mișcată de la locul tău, să nu se strige la tine, să nu-i apuce tocmai atunci să facă patul sau să strângă lenjeria, să-i apuce mersul la toaletă tocmai când tu te așezasei atât de confortabil pe genuchii lor sau mai știu eu ce.

Tu poți face orice, tot ce îți dorești că doar ești la tine acasă. Ești stăpână pe toate și pe tot. Doar un cuvânt nelalocul lui și ai și sărit de la locul tău, cu o lăbuță în aer, cu gheara scoasă, cu urechile-n vânt, gata să-i pui la punct pe toți. Păi ce se întâmplă-n casa asta?! Ei comedie!

Și dacă se-ntâmplă vreodată să mai faci și câte o tâmpenie și să fii admonestată, eu zic să n-o lași moale nici o clipă că atât le trebuie. Și-o iau în cap imediat! Și doar n-ai vrea să-și închipuie bipezii ăștia că e casa lor, nu?! Eu zic să-ți scoți ghearele, să-ți arăți colții, să-ți zbârlești blana pe tine și să-ți umfli codița și să tragi și o mârăitură că așa ne stă bine și cu ocazia asta, află și cine-i șefu'!

 

– Și chiar crezi că ar merge în cazul meu? Se uita la mine cu mustățile ridicate și căscase ochii mari ca și cum speranța s-ar fi născut deodată în ei. Apoi lăsă privirea în jos și mai mult îmi șopti rușinată.

– Știi...ai mei mă mai și caftesc când nu sunt cuminte , iar șoaptele îi alergau cu atâta repeziciune prin aer că a trebuit să-mi casc bine urechile să îțeleg ce mi-a spus.

– Îți vând un pont: eu așa fac și funcționeză de fiecare dată :)
 

.................................................

Acum mă întorc la ce știu să fac cel mai bine, și anume la cerut atenție. Și, ca toate să fie la locurile lor și să nu mă acuze nimeni mai târziu că n-am fost suficient de eroină și că nu mi-am luat soarta în lăbuțe cu destul curaj sau că nu m-am preocupat destul de bună-starea suratelor mele , plec chair acum să mă pun pe treabă. Așa că îmi iau avânt, sar din vârful patului direeect pe laptop și mă pun pe scris și o să tot scriu pănă ce vom forma o comunitate imbatabilă și incontrolabilă, mai ceva ca Skynet :D și ghici cum se va numi blogul meu?

Răspunsul câștigător va fi premiat cu o mustață autentică, din prima recoltă de anul acesta. O vom culege cât mai repede de pe covor ca să fie proaspătă, o vom păstra în condiții optime, o vom ambala și încărca în primul transport ca să ajungă la tine în timp record.

Realizatorul răspunsului căștigător este rugat să ne contacteze la linia verde 0800-0800-miau , apel cu tarif normal în orice rețea și în ariile conexe, tarif aplicabil după prima secundă de convorbire sau la adresa de mail a biroului nostru: oficiul-national-pentru-ingrijire-a-animalelor-de-casa@dorimatentie.ro.

by Pufuleț
 

 

Pisica mănâncă șoareci?

Astăzi ne confruntăm cu o dilemă mare, dar maare, atât de mare cât Casa Poporului de mare sau, mai bine zis, vreau să răspundem acestei întrebări și să elucidăm acest mister odată pentru totdeauna și răspunsul ce îl vom afla împreună, să-l lăsăm ca moștenire pentru posteritate. Să ne pierdem, deci, în truisme și să alunecăm în filozofisme și să răspundem unor întrebări existențiale și, poate, cu această ocazie, câștigăm și-un Nobel. Deci să-ncepem!

Sunt dar convinsă că nu de puține ori ați auzit această întrebare sau zicală sau vorbă de duh sau cum vreți să-i spuneți și mai sunt convisă și că nu de puține ori, dragele mele surate, ați fost acuzate că domniile voastre ar mânca șoareci. Da, șoareci, vă mai amintiți de când erați mici, poate vă erau și parteneri de joacă. Sunt ființele acelea micuțe, pufoase și jucăușe cu care din vechime am fost noi puse în opoziție – ca în parlament, în contrast, în comparație și în antiteză cu neamul șoricesc ca în celebrele basme și balade populare (mai știți pe Manea slutul și urâtul? Sau Pașa Hassan și Mihai Viteazul, Făt-frumos și celebrul Zmeul, vă mai aminți de ei? – ce de antiteze, Doamne!) și de câte ori s-a emis o părere despre orice, am ajuns să fim parte din celebra zicală „Se au ca șoarecele și pisca”, ceea ce însemnă că nu-i ceva de bine. E ceva grav, dar foarte grav din moment ce am ajuns noi, specia noastră și bieții șoricei să fim într-un răzbel continuu, care durează de secole, din cele mai vechi dimpuri, de pe vremea dacilor și a romanilor, ba chiar mai devreme de atât, înainte ca romanii să afle că au ce au cu dacii (mă întreb ce a fost mai întâi, romanii, dacii, șoarecele sau pisica?), de la Geneză și până în prezentul ăsta obscur din care nu mai înțelegi nimic dacă ai bun-simț.

Dragele mele, pentru cine nu știe, NOI nu mâncăm șoareci! Și, prin tranzitivitate, nici șoarecii nu mănâncă pisici! Suntem două specii diferite care nu se hrănesc una cu alta, conviețuim bine mersi!, nu avem nimic de împărțit, nu ne urâm între noi, nu luptăm unii cu alții pentru Fâșia Gaza, nu vrem să doborâm Zidul Berlinului. Ne avem ca frații! Sunt cât se poate de sinceră cu voi și cu mine însămi, niciodată n-am poftit la un confrate și, să știți, am intrat de câteva ori în contact cu ei, pe teren inamic chiar. Sunt cele mai delicate și fragile creaturi din câte am întâlnit, cele mai drăguțe și sfioase animăluțe, cum să vă lase inima să vă faceți prânz din ele? Știu că uneori ispita vă mai bântuie și vă întunecă gândirea, dar, surate, trebuie să reziztați! Cu forța și determinare vom reuși! Am încredere în mințile voastre luminate, odată și-odată trebuie să punem capăt acestui război mișelesc. Bietele creaturi nu au nici o șansă de apărare, nu vă este milă? Gona aceasta după șoareci trebuie să înceteze, cât o să ne mai facem de râs?! Astăzi trebuie să luați o hotărâre și să deveniți vegetariene!

Vă vorbește lidera voastră, sunt eu, Pufuleț, cea care a fost aleasă de către voi să vă conducă pe drumul acesta al purificării, către locul sfânt al luminării voastre. Ca să fiți demne să intrați în Pufuleția, trebuie să vă spălați de păcate, altfel mă tem că nu este loc pentru voi în Raiul pisicesc. Eu cum credeți că am reușit?! Cu un suflet curat și un plan de purificare bine pus la punct, veți obține pașaport și viză de ședere permanentă în Mekka noastră pisicească.

Da, eu sunt o vegetariană convinsă, știți doar că mănânc flori la micul dejun, la cină și la masa principală. Sunt sănătoase, gustoase, pline de vitamine și vă vor ajuta să vă purificați și să vă câștigați un loc în Pufuleția. Bine, hai să fiu sinceră, nu sunt chiar o vegetariana convisă, mai exact sunt puio-porco-vegatariană (lacto nu! că ouă, lapte și alte minuni derivate nu servesc). Dar din când în când, trebuie să ne răsplătim mintea și trupul cu câte un desert :) Și, în plus, când mâncați flori, aveți o eleganță aparte, ia priviți aici:

Poate nu mă credeți cu cele ce v-am spus, deși sunt în stare să-mi susțin părerea până la Haga, dar fie! Să vă povestesc o întâmplare dureroasă din copilăria mea, care mi-a marcat existența și datorită căreia am ajuns să fiu astăzi o pacificatoare de specii și o terminatoare de mituri. Și o justițiara! Sună bine, a titlu de film – mai știi, poate ajung la Hollywood :)

Da, îmi dau lacrimile când mă gândesc...era pe vremea adolescenței mele, când mi-am stabilit eu reședința în casa asta. Doar ce ajunsesem în Pufuleția (pe atunci Pufuleția încă nu exista în forma de azi, abia începuse să se contureze), mă obișnuiam de la o zi la alta din ce în ce mai mult cu peisajul și cu Flavia, ne-am adoptat imediat una pe alta – ce vremuri! Într-o zi m-am trezit cu un nou locatar, nu stiu ce-i venise că adusese și un șoricel. Era o ființă micuță, tare micuță, cu blănița cafenie și tare pufoasă, o dulceață de șoricel. La început a fost cam dificil, până să ne cunoaștem, ne-a luat ceva. El era mic, puiuț, la fel eram și eu, abia venisem pe lume, aveam cam două luni, pun pariu că și el știa despre identitatea mea la fel de multe câte știam și eu despre a lui. Însă ne-am obișnuit destul de repede unul cu celălalt și, într-o zi, partenerul meu de joacă a evadat din acvariul lui și ne-am jucat prin casă până a venit Flavia și ne-a găsit. Au trecut zilele și mă obișnuisem atât de bine cu micile lui escapade, încât, într-o altă zi când a evadat, n-am mai avut chef să alerg cu el prin casă și am adormit, iar el, micuțul, a intrat în perete printr-o gaură de sub chiuveta din bucătărie, pe lăngă apometre, s-a jucat o bună bucată de vreme acolo cât eu dormeam, dar n-am mai găsit drumul înapoi. L-am jelit cu toții...

Deci pisica nu mănâncă șoareci! Să vă intre bine în cap!

Și încă o dovadă a purității mele spirituale. Vă povesteam zilele trecute că îmi doresc să devin mămică și, până o fi să fie, mi-am luat rolul de mămică în serios și o cresc pe Rozica-pisica ca și cum ar fi fiica mea naturală ( pisicuța năzdrăvană pe care am primit-o de Crăciun împreună cu șoricelul Marele Alb), iată aici un tablou de familie veridic unde o învăț pe Rozica-pisica că NU trebuie să mănânce șoricei. După cum se poate observa cu ochiul liber, Marele Alb e foarte relaxat :)

by Pufuleț

De Revelion

Hmmm, au trecut și sărbătorile, am intrat în noul an mai buni, mai curați, mai întreprinzători, mai ambițioși, mai frumoși, mai promițători, mai...aaajunge! Nu-i nimic adevărat din toate astea, e drept că lista de dorințe pentru 2013 e lungă și vreau multe lucruri anul ăsta, dar de schimbat...să fim serioși, dacă chiar m-aș schimba atât de mult, nu v-aș mai plăcea atât de tare! Corect? Să fim realiști, deci. Eu vreau să rămân tot Pufuleț, alintată și răsfățată, să mi se aducă totul pe tavă și să fac numai ce vreau eu.

De sărbători a fost sublim, m-am distrat foarte tare, exact cum îmi place mie. Și vouă v-ar plăcea, ia să încercați! Am sărbătorit trecerea dintre ani în familie, priviți: 

Și acum să facem o retrospectivă a sărbătorilor că pentru asta ne aflăm aici.

De Crăciun am sărbătorit bine și vârtos, n-am iertat nici o oală cu sarmale, nici o fripturică, nici o colindiță, nimic. De Revelion nu mi-a scăpat nici un păhărel cu vin, nici o bucățică de prăjitură, nici o artifică și nici un colindător. Pentru că am fost extrem de cuminte pe tot parcursul anului, am mai primit un cadou inedit. Un șoricel! Daaa, ne-am jucat și ne-am tot jucat de i-a sărit apa-n cap Micului Alb, da, așa i-am pus numele. Trebuie să avem cu toții câte un nume, cel puțin ,ca să fim pe fază și s-o luăm din loc atunci când ne auzim strigați.

Eu așa fac! Și am mai multe nume, în funcție de starea de spirit a Flaviei și în funcție de pseudonimul, micro sau macronimul cu care mă „alintă”, știu dacă s-o iau la sănătoasa, dacă să mă ascund sub pat și să devin mută pentru circa 20 de minute – asta înseamnă că am încurcat-o grav și că e groasă – așa că mă refugiez sub pat cu viteza luminii și stau acolo, la adăpost până trece taifunul, dacă mă strigă scurt și apăsat, însemnează că am cam comis-o, dar nu-i chiar atât de grav. Pot să mă opresc din activitate, să mă fac că mă plimb aiurea-n tramvai și să revin cu și mai multă înverșunare dupa maxim 3 minute :)

Dacă mă strigă ușurel, e de bine, pot să-i dau înainte cu indiferent ce fac, că e de bine. Se uită urât la mine fiindcă i-e lene să se ridice de unde stă să vină să mă caftească sau să se întrerupă din ce face (o fi mai interesant ce face ea acolo decât trăznăile mele?!) Iar dacă eu țin cu tot dinadinsul să mă bage în seamă atunci, nu e cale de întors, trebuie să-i dau înainte până ce vine să ne jucăm cum vreau eu!

Ăăăă da, de la nume plecaserăm și de la Micul Alb...Îmi place așa de mult să vorbesc că uit să mă mai opresc! Pisicile-astea! Și tot în noaptea de Revelion nu m-am putut abține, pur și simplu nu am fost de acord cu trecerea în noul an fără a testa bradul în prealabil, așa că – ați ghicit – am sărit în el, am și dovezi!

De asemenea, pe lângă colinde cântate, am servit și colinde dansate! Am aruncat cu artificii afară (alții au aruncat cu sticle, televizoare, gresie, lenjerie intimă, cârnți la țiplă – da, nu vă mint, sunt în copacul din spatele blocului, deh! nu toți înțelegem să sărbătorim la fel), am băut șampanie, ne-am făcut poze și urări de bine, s-au făcut promisiuni (eu am promis că nu mai mănânc flori, dar nu cred că o să mă pot ține de cuvânt), ne-am mieunat cu rudele la telefon până ce au căzut rețelele și a trebuit s-o luăm de la capăt cu mieunatul Plugușorului că nu mai știam cât mieunasem și cât nu, apoi am început cu Sorcova-vesela, s-a tăiat tortul, s-au aprins artificiile pe tort, ne-am pus dorințe și uite-așa a trecut noaptea cea dintre ani și ne-am retras la „Doamna și vagabondul”, la care eu...am adormit :)

Și dacă nu știți cum să scăpați de kilogramele acumulate de sărbători, vă recomand „dansul de Revelion”, la mine a mers!

by Pufuleț