Pisica mănâncă șoareci?

Astăzi ne confruntăm cu o dilemă mare, dar maare, atât de mare cât Casa Poporului de mare sau, mai bine zis, vreau să răspundem acestei întrebări și să elucidăm acest mister odată pentru totdeauna și răspunsul ce îl vom afla împreună, să-l lăsăm ca moștenire pentru posteritate. Să ne pierdem, deci, în truisme și să alunecăm în filozofisme și să răspundem unor întrebări existențiale și, poate, cu această ocazie, câștigăm și-un Nobel. Deci să-ncepem!

Sunt dar convinsă că nu de puține ori ați auzit această întrebare sau zicală sau vorbă de duh sau cum vreți să-i spuneți și mai sunt convisă și că nu de puține ori, dragele mele surate, ați fost acuzate că domniile voastre ar mânca șoareci. Da, șoareci, vă mai amintiți de când erați mici, poate vă erau și parteneri de joacă. Sunt ființele acelea micuțe, pufoase și jucăușe cu care din vechime am fost noi puse în opoziție – ca în parlament, în contrast, în comparație și în antiteză cu neamul șoricesc ca în celebrele basme și balade populare (mai știți pe Manea slutul și urâtul? Sau Pașa Hassan și Mihai Viteazul, Făt-frumos și celebrul Zmeul, vă mai aminți de ei? – ce de antiteze, Doamne!) și de câte ori s-a emis o părere despre orice, am ajuns să fim parte din celebra zicală „Se au ca șoarecele și pisca”, ceea ce însemnă că nu-i ceva de bine. E ceva grav, dar foarte grav din moment ce am ajuns noi, specia noastră și bieții șoricei să fim într-un răzbel continuu, care durează de secole, din cele mai vechi dimpuri, de pe vremea dacilor și a romanilor, ba chiar mai devreme de atât, înainte ca romanii să afle că au ce au cu dacii (mă întreb ce a fost mai întâi, romanii, dacii, șoarecele sau pisica?), de la Geneză și până în prezentul ăsta obscur din care nu mai înțelegi nimic dacă ai bun-simț.

Dragele mele, pentru cine nu știe, NOI nu mâncăm șoareci! Și, prin tranzitivitate, nici șoarecii nu mănâncă pisici! Suntem două specii diferite care nu se hrănesc una cu alta, conviețuim bine mersi!, nu avem nimic de împărțit, nu ne urâm între noi, nu luptăm unii cu alții pentru Fâșia Gaza, nu vrem să doborâm Zidul Berlinului. Ne avem ca frații! Sunt cât se poate de sinceră cu voi și cu mine însămi, niciodată n-am poftit la un confrate și, să știți, am intrat de câteva ori în contact cu ei, pe teren inamic chiar. Sunt cele mai delicate și fragile creaturi din câte am întâlnit, cele mai drăguțe și sfioase animăluțe, cum să vă lase inima să vă faceți prânz din ele? Știu că uneori ispita vă mai bântuie și vă întunecă gândirea, dar, surate, trebuie să reziztați! Cu forța și determinare vom reuși! Am încredere în mințile voastre luminate, odată și-odată trebuie să punem capăt acestui război mișelesc. Bietele creaturi nu au nici o șansă de apărare, nu vă este milă? Gona aceasta după șoareci trebuie să înceteze, cât o să ne mai facem de râs?! Astăzi trebuie să luați o hotărâre și să deveniți vegetariene!

Vă vorbește lidera voastră, sunt eu, Pufuleț, cea care a fost aleasă de către voi să vă conducă pe drumul acesta al purificării, către locul sfânt al luminării voastre. Ca să fiți demne să intrați în Pufuleția, trebuie să vă spălați de păcate, altfel mă tem că nu este loc pentru voi în Raiul pisicesc. Eu cum credeți că am reușit?! Cu un suflet curat și un plan de purificare bine pus la punct, veți obține pașaport și viză de ședere permanentă în Mekka noastră pisicească.

Da, eu sunt o vegetariană convinsă, știți doar că mănânc flori la micul dejun, la cină și la masa principală. Sunt sănătoase, gustoase, pline de vitamine și vă vor ajuta să vă purificați și să vă câștigați un loc în Pufuleția. Bine, hai să fiu sinceră, nu sunt chiar o vegetariana convisă, mai exact sunt puio-porco-vegatariană (lacto nu! că ouă, lapte și alte minuni derivate nu servesc). Dar din când în când, trebuie să ne răsplătim mintea și trupul cu câte un desert :) Și, în plus, când mâncați flori, aveți o eleganță aparte, ia priviți aici:

Poate nu mă credeți cu cele ce v-am spus, deși sunt în stare să-mi susțin părerea până la Haga, dar fie! Să vă povestesc o întâmplare dureroasă din copilăria mea, care mi-a marcat existența și datorită căreia am ajuns să fiu astăzi o pacificatoare de specii și o terminatoare de mituri. Și o justițiara! Sună bine, a titlu de film – mai știi, poate ajung la Hollywood :)

Da, îmi dau lacrimile când mă gândesc...era pe vremea adolescenței mele, când mi-am stabilit eu reședința în casa asta. Doar ce ajunsesem în Pufuleția (pe atunci Pufuleția încă nu exista în forma de azi, abia începuse să se contureze), mă obișnuiam de la o zi la alta din ce în ce mai mult cu peisajul și cu Flavia, ne-am adoptat imediat una pe alta – ce vremuri! Într-o zi m-am trezit cu un nou locatar, nu stiu ce-i venise că adusese și un șoricel. Era o ființă micuță, tare micuță, cu blănița cafenie și tare pufoasă, o dulceață de șoricel. La început a fost cam dificil, până să ne cunoaștem, ne-a luat ceva. El era mic, puiuț, la fel eram și eu, abia venisem pe lume, aveam cam două luni, pun pariu că și el știa despre identitatea mea la fel de multe câte știam și eu despre a lui. Însă ne-am obișnuit destul de repede unul cu celălalt și, într-o zi, partenerul meu de joacă a evadat din acvariul lui și ne-am jucat prin casă până a venit Flavia și ne-a găsit. Au trecut zilele și mă obișnuisem atât de bine cu micile lui escapade, încât, într-o altă zi când a evadat, n-am mai avut chef să alerg cu el prin casă și am adormit, iar el, micuțul, a intrat în perete printr-o gaură de sub chiuveta din bucătărie, pe lăngă apometre, s-a jucat o bună bucată de vreme acolo cât eu dormeam, dar n-am mai găsit drumul înapoi. L-am jelit cu toții...

Deci pisica nu mănâncă șoareci! Să vă intre bine în cap!

Și încă o dovadă a purității mele spirituale. Vă povesteam zilele trecute că îmi doresc să devin mămică și, până o fi să fie, mi-am luat rolul de mămică în serios și o cresc pe Rozica-pisica ca și cum ar fi fiica mea naturală ( pisicuța năzdrăvană pe care am primit-o de Crăciun împreună cu șoricelul Marele Alb), iată aici un tablou de familie veridic unde o învăț pe Rozica-pisica că NU trebuie să mănânce șoricei. După cum se poate observa cu ochiul liber, Marele Alb e foarte relaxat :)

by Pufuleț