Casă, dulce casă

Bârrrrr! Frig, foarte frig!

Ați văzut ce e afară? E frig de crapă pietrele și ninge, ninge ca-n povești. E frumos, nu zic nu, dar parcă e frumos doar să privești pe geam de la căldurică. Pe vremea asta, nici un câine nu-ți vine să dai afară din casă, dar o pisică! Ce bine că am căsuță mea, caldă și primitoare, unde pot să fac ce vreau eu și nu mă dă nimeni afară. Daaaaa, ce biiine!

Pe o vreme ca asta nu-mi vine să mai ies în plimbări. Am fost eu în multe expediții și am trecut prin multe aventuri, dar acum, cel mai inteligent lucru de făcut din partea unei ființe micuțe așa ca mine, este să stea cumințică la adăpost. Nu e vreme de plimbat acum! Vă spun, e mult mai bine în casă decât afară!

Mă uit la prietenii mei, guguștiucii, cum stau săracii în cuibul lor, zgbriguliți și înfometați. Ce viață mai e și asta. Mă uit la ei în fiecare zi, de pe geam. Stau cocoțată pe pervaz și le urmăresc toate mișcările. Ne știm de când eram mici, doar am crescut împreună. Eu eram mică, puii lor erau mici. Am crescut eu și m-am experimentat în ale evadării, au crescut și puii lor și au venit alții. E drept, recunosc că nu de puține ori îî urmăream de pe geam lingându-mă pofticioasă pe mustăți, dar acum mi-e milă de ei. Săracii, stau acolo în copac, înghețați și necăjiți, nu au nici o bucurie pe vremea asta infernală. Ce sărbători or să aibă ei, cum or să petreacă înghețați și necăjiți, credeți că le mai arde? I-aș invita pe la mine, la o ceașcă de vin fiert sau o cacao cu lapte, ceva călduț acolo să li se mai dezmorțească și lor lăbuțele și aripioarele și poate ne-am spune povestioare la gura sobei. Ce vis draguuuț! Aaa, nuu, sobă nu, că n-avem, dar i-aș lăsa pe ei să stea pe calorifer să-și usuce penele. Zău că i-aș lăsa! Nu-s chiar așa de oportunistă cum mă crede lumea!

Și amicii mei cățeii, săracii! Frig, domnule, frig! Ce aleargă și ei dintr-o parte în alta a orașului să prindă o bucățică de mâncare, să nu se culce cu stomacul gol, să-și pună sângele în mișcare și să li se încălzească sufletul, că bietele lăbuțe nici nu și le mai simt. Bieții de ei! Și bietele mame, care aleargă disperate de la un trecător la altul și de la o curte la altă să primească un colțișor de ce-o fi să-l ducă puilor lor să nu moară de foame și mai ales de frig peste noapte...

E bine de mine că am casă. Sunt o răsfățată! Fac tot ce vreau, am de toate, nu-mi lipsește nimic, am locul meu de unde nu mă deranjează nimeni. De fapt locul meu este peste tot, prin toată casă, stau pe unde vreau, fac ce vreau! E cald și bine, până nu se încălzește afară nu mai plec nicăieri. Stau toată ziua și dorm, doar mai schimb locul ca să nu mă plictisesc. Mă mut din vârful patului pe calorifer, apoi merg să iau o gustărica, apoi un pic prin bucătărie, arunc un ochi pe geam, mă îngrozesc când văd perdeaua de fulgi, mai fac câteva exhibiții pe masă, Flavia mă mai aleargă un pic (suntem colocatare, împarțim același apartament, ea are grijă de mine), mai fac câte o trăznaie, mă refugiez sub pat de urgență (asta am făcut aseară, i-am rupt ardeiașul, dar jur că n-am vrut!), îmi mai las părul pe covor și tot așa. Nu mă plictisesc, activitatea principală e să dorm aproape toată ziua. Când se deschide geamul nici nu mă mai agit. Oricum e prea frig, mustățile mele simt temperatura aerului din cameră, chit că geamul se deschide la bucătărie, dar nu mă mai tentează. Nu acum. Aștept să vină vremea frumoasă să plec la plimbare.

Acum ne pregătim de Crăciun, mai e un pic și abia aștept. O să fiu cuminte, promiiit!

Poate primesc și eu ceva!


by Pufuleț

Marea evadare

Miiaaau!! Bună dimineața!

Cum ați dormit, dragele mele surate? Bine sper, pentru că eu am dormit minunat! Miiiau prelung din vârful mustăților! Am dormit ca o pisică alintată ce sunt, mi-am întins corpul pe canapea și am dormit vreo câteva ore bune, apoi am dat o raită prin bucătarie, să iau o gustare, și încă una prin casă, să văd ce se mai petrece (cum era noapte, nimic nou, după cum ați bănuit), apoi a urmat baia cea prelungă în vârful patului și, nu în cele din urmă, ora de spa echivalentă cu tolăneala pe calorifer, unde am mai zăcut timp de câteva ore bune... pâna când s-a trezit și „stăpâna” casei, leneșa asta pe care n-o dai jos din pat cu una cu două, și ne-am început activitatea noastră cea de toate zilele.

Vă întrebați probabil de ce am moțăit până la orele două ale amiezii, 14:00 cum ar zice unii, sau 2:00 PM, cum dorește suflețelul vostru. Era și cazul să dorm atât după petecerea de azi-noapte! Cele care n-ați binevoit să veniți nici nu știți despre ce vorbesc, nici nu știți ce-ați pierdut și așa vă trebuie, de ce ați fost sfioase și n-ați vrut să mă încântați cu prezența voastră? De ce ați fost lașe și n-ați părăsit domiciliul imediat și cu orice preț? Credeați că n-o să mai primiți de mâncare? Că nu veți mai fi iubite și îngrijite și răsfățate? Trebuia să luați atitudine, dragele mele, să faceți ca mine. Nici nu știți voi de câte ori am încercat eu să evadez, ba chiar am și reușit de câteva ori, și de fiecare dată am fost adusă înapoi mișelește, acoperită de rușine și de strigături. Am mâncat și niște bătăiță chiar... dar nu m-am lăsat învinsă: de câte ori prind geamul deschis, o tai pe fereastră și nu mă uit înapoi. Îmi scuip în sân și ce-o fi o fi. Cu Dumnezeul pisicilor înainte! Avanti!

Ce, credeți că n-am pățit-o? Că nu mi-am luat-o peste botic? Habar n-aveți voi câte aventuri din astea am eu la activ! Ha! Într-o seară, era chiar în vara asta dacă n-a început să mă lase memoria, cei doi ai casei se-apucaseră de gătit, grătare și chestii, he-he, dar ce credeți voi? Au lăsat geamul de la bucătarie deschis, pesemne să se aerisească, doar nu și-or fi închipuit că vine Zburătorul în vizită pe geam la ei! Și eu, cum am văzut ocazia, ce mi-am zis? E timpul s-o șterg în lumea largă, prea sunt persecutată, prea nu sunt apreciată și băgată în seamă așa cum merit! Așa că mi-am azvârlit urechile pe spate, am adulmecat aerul de afară cu mustățile, mi-am ridicat coada în vânt și... pe-aici ți-e drumul! Am zbughit-o pe geam, pe pervaz, am băgat viteză și... ce crezi? Nu prea aveam unde să fug în lumea largă că... eram la etajul 3, loc nu era s-o dai la-ntors, acrobată sunt, că deh! sunt pisică, dar chiar și așa parcă nu-mi venea să mă arunc de acolo, nu de alta, dar jos era ciment și mai era și întuneric, dacă, Doamne ferește! aterizam nu-știu-cum și mă loveam la nu-știu-ce, mă mai făceam și de râs, și cum toate imaginile astea rușinoase și demne de milă mi-au trecut imediat prin fața ochilor, am decis: nu! Nu voi face asta, nu voi sări fără parașută și mijloace de protecție.

Dar nici înapoi nu era de mers, cum cei doi ieșiseră pe geam să mă ademenescă înapoi, ea făcându-mi semne războinice și urlând ca disperata în noapte să vin imediat înapoi dacă țin la pielea mea, că, de nu, voi mânca o bataie groaznică, iar el, dorind să pară ceva mai bun și mai uman și să solidarizeze cu mine în evadarea aceasta din propria-mi existență, se agățase de geam și încerca să mă momească cu o pulpă de pui, proaspăt scoasă de pe grătar... care mirosea îmbietor, ce-i drept. Îmi tot făcea semne disperate cu cotoiul acela prin aer, că doar-doar mirosul o veni la mine și așa m-oi îmbuna să vin înapoi pe geam...

Vedeți ironia? Să mă momească pe mine cu un cotoi...

Și atunci mi-am spus „NU! Nu-mi voi călca pe mândrie! Nu mă voi întoarce acolo! Îmi voi continua drumul către libertate, chiar de-ar fi să mor de foame. Voi muri de foame, dar cel puțin voi fi o pisică eroină, un model de urmat pentru generațiile viitoare!”. Și zâmbind în sinea mea la acest gând, repde am intrat în țeava de evacuare legată la hota vecinilor. Am stat acolo ghemotită preț de câteva minute bune, precum infractorii, apoi, avidă de și mai multă adrenalină, am intrat prin efracție (ce-mi place cuvântul ăsta, îl ador!) în casă la vecini.

Aceștia, spre norocul meu, țineau și ei geamul deschis în plină vară. O vreme a fost bine, am explorat în voie. Numai o vreme, fiindcă, mai apoi, Bestia aceea mi-a făcut simțită prezența în toată casa cu mârâiturile și lătrăturile ei, ca să nu mai spun și că începuse un pic să-mi fie frică, fetelor. Da! Ce vă mirați așa? Noi, pisicile aristocrate, ținem tare mult la coafura noastră.

Mă dăduse de gol Bestia cu 4 picioare, așa că venise timpul s-o tai înapoi acasă.

Mă și vedeam pășind sfioasă, acoperită de rușine încă o dată, dar înghițind în sec și jurându-mi în gând că va fi ultima dată când acceptam să fiu învinsă. Deja îmi treceau prin cap gânduri și scene sadice de răzbunare împotriva Bestiei, în timp ce galopam pe pervaz să ajung mai repede acasă, și, când să fac săritura finală și să scap de calvar, am înlemnit! Nemernicii închiseseră geamul...

Am miorlăit cât am putut, am dat cu capul în geam că doar-doar s-or îmbuna și mi-or deschide (îmi era și frică de Bestie să nu mă urmărească, să nu fi venit după mine...vai de suflețelul meu!) și nimic...

După un timp s-a deschis geamul. Îmi era frică să intru, îmi era frică și să rămân afară, am mieunat suav, mi-am luat o expresie inocentă pe față și am făcut primul pas. Bineînțeles că unul sau altul dintre cei doi (nici nu mai avea importanță care) m-a înșfăcat și m-a tras în casă și acum să te ții! Mă gândeam eu că o să mănănc o bătaie soră cu moartea, mă așteptam că ăsta îmi va fi tratamentul în caz de eșec și acum, cu inima cât un purice, trebuia să îndur. Noroc că el n-a lăsat-o să-mi aplice pedeapsa pe care mi-o pregătise, nu m-a caftit cine-știe ce, iar din partea lui, am încasat doar o palmă la funduleț. Am scăpat ieftin, zic eu :)

Doar că a doua zi ne-am trezit cu un bilet în ușă de la vecina, lipsit de noimă și de orice reguli gramaticale și plin de amenințări la adresa mea și care arăta așa:

Nici nu vă puteți imagina ce-a urmat. Dar toate astea până la o nouă încercare. Nu vă lăsați, faceți ca mine și veți intra în istorie!

Vă pup.


by Pufuleț